Andorra.

Am disparut pentru 4 zile din peisajul mioritic, pentru o scurta vacanta, planuita pe moment.
De cateva luni, de cand am inceput sa ma redescopar, observ ca visele nu au limite. Ca pentru a fi cu adevarat fericit, nu trebuie sa astepti in speranta realizarii visului. Nu trebuie sa iti consumi energia prezentului, cu insatisfactii, suferinte si munca in speranta unui viitor fericit. Trebuie sa traiesti clipa, sa te bucuri de ce ai acum, pentru ca numai acum poti fi cu adevarat implinit. Viitorul este improbabil, nu iti ofera nici o siguranta, nici macar aceea ca el ar putea exista.
A trai, suferi in prezent, in vedera incertitudinii unei libertati sau bucuri din viitor, ne da de cele mai multe ori o satisfactie a sigurantei de moment. Spunem: “Voi munci, pentru a fi mai bun”, esti bun oricum, munca te face sa capeti experienta, ea trebuie vazuta ca un lucru pozitiv, pentru realizarea personala, nu pentru a demonstra altora calitatile tale. Tu esti.
“Lasa! Sufar acum, pentru ca in 3 ani o sa plec in vacanta!”. Of! Poate chiar o sa pleci in 3 ani in vacanta, dar nu va mai fi la fel.
NU! Siguranta o avem acum.
In prezent, suntem nefericiti si o sa fim mereu, daca nu incepem sa traim liberi clipa si apoi sa ne gandim la viitor sau trecut.
Intotdeauna se intampla ca, atunci cand intr-adevar sa ajungem la trofeu, sa ne dorim un altul. Niciodata nu este suficient pentru si nu stim sa ne oprim din lupta de a avea mai mult. Nu avem nevoie de mai mult, tot ce ne trebuie este aici si acum.
Mai bine ma opresc din filozofat si trec la exemple.
Miercuri, m-am hotarat brusc sa plec, din nou, din tara.
Am ales Spania, pentru ca imi doream mult sa vad musicalul meu preferat “Hoy no me puedo levantar”, pe care nu am apucat sa-l vad evident, asa cum mi-am planuit, pentru ca in Barcelona m-am decis sa vad Pirineii.
Asadar, am plecat spre Andora.
Un principat independent, ce se invecineaza cu Franta si Spania si al carui drapel foloseste aceleasi culori ca si Romania, rosul, galbenul si albastrul, doar ca are o stema. O tara cu impozite foarte mici si fara TVA. Daca in Spania, gama de produse este mai larga si mai ieftina, in Andora sunt si mai ieftine, aproape ca ti le dau gratis in magazine si sunt si mult mai civilizati decat comerciantii din en ros-urile de lux, stil Europa, de pa langa Bucuresti. De produse numai vorbim, raportul calitate-pret, este adoptat perioadei de criza.
Am avut parte de o priveliste de vis, peisaje muntoase, ce te relaxeaza si te duce cu gandul la iernile friguroase de schi si cumparaturi minime, in general aruncatul cu privirea. Magazinele de lux, raman tot magazine scumpe, oricum.
Vorbeam la inceput de prezent.
Imi dau seama cat de mult am invatat in cateva zile, ce experiente noi si placute iti aduc visele libere. Cu siguranta, daca stateam in Bucuresti, in aceste zile as fi facut aceleasi si aceleasi lucruri de fiecare zi.
Ce fericita as fi, sa pot avea in fiecare saptamana cate o mica vacanta.
Voi ati spune: …”si cand mai lucrezi!?!”
hi!hi!
Miercuri seara la Cronica…Of!Of!
Tot muncesc de la 16 ani, fara zi de nastere,Revelion sau alte cumetrii, ci doar munca. Stiu ca sunt altii care fac asta pana la pensie, fara sa stie cei aia o vacanta, dar asta nu-i o lauda.
Numai suntem pe vremea comunistilor sa ne laudam la vecini cat am mai muncit si sa ne transformam in victime, ca sa castigam mila. Nu vecinii sau rudele traiesc pentru noi, ci noi insine. Stiu ca suna egoist, dar dac noi nu stim sa fim impliniti cu noi, nu o sa putem oferi nici altora iubire, ci doar suferinta.
Am stiut sa ma bucur de viata, doar din perspectiva viitorului, fara a-mi trai copilaria, ci doar studiind si gandindu-ma ca intr-o zi voi trai cu adevarat.

Acum, nu o sa mai astept.

Acum, o sa invat sa traiesc cu adevarat.
Asa eram eu la 18 ani. In stanga, este o poza pe scena Operei Romane la spectacolul de Bacalaureat, interpretand un dans contemporan in coregrafia proprie.
Let’s dance!

Ramai tanar!

Mesajul asta l-am primit de la un prieten, o sa-mi dau silinta sa-l citesc in fiecare zi…v-as recomanda si voua sa aruncati un ochi.
1. Ignorati numerele neesentiale. Inclusiv varsta, greutatea si inaltimea.. sunt efemere.
2. Inconjurati-va de prieteni veseli. Aia mohorati va deprima.
3. Invatati. Studiati computerul, dansul, teatrul, schiatul, orice. Nu lasati creierul sa leneveasca. “O minte inceata este atelierul diavolului.” Si numele diavolului este Alzheimer.
4. Savurati lucrurile simple.
5. Radeti des, mult si din toata inima. Radeti pana nu mai puteti si va trebuie aer…eu asa fac!
6. Mai apar si lacrimi. Indurati, suferiti si treceti mai departe.. Singura persoana care ne insoteste toata viata, suntem NOI INSINE. Fiti “VII”, cat sunteti in viata..
7. Inconjurati-va cu dragoste, indiferent ca asta inseamna familia, animale dragi, muzica, plante, hobbi-uri, ce-o fi. Casa voastra este refugiul vostru.

8. Pretuiti-va sanatatea. Daca este buna, pastrati-o. Daca mai are “hibe”, reparati-o. Daca nu tine de voi “reparatia”, cautati sprijin.

9. Nu va cautati vina. Faceti vizita la mall, in alt judet, in alta tara , dar NU unde este vina.
10. Spuneti-le oamenilor pe care ii iubiti, ca ii iubiti, cu orice ocazie.
Cel mai tare mi se pare fraza cu Fiti vii, daca tot sunteti in viata!
Let’s dance!

Azi, am facut un om sa zambeasca!

Poate nu multi dintre voi ati observat, dar de azi a inceput noul sezon al Cronicii Carcotasilor.
Ideea de ai avea pe carcotasi in rolul de gangsteri a fost geniala. Lucrul asta a facut ca emisiunea sa aiba o poveste, o tema interesanta, care i-a prins de minune, pe cei doi colegi carcotasi, zic eu.
Dar nu de asta vreau sa va povestesc, pentru ca o sa avem timp sa vorbim de Cronica mult timp de aici inainte, daca vreti si voi, evident!
De cand am ajuns in tara (de 5 zile), nu am avut timp nici sa-mi despachetez bagajele, am intrat intr-un amalgam de repetitii, de stress, de incordere si pe de alta parte de depresie ca sunt din nou inconjurata de prostia si lipsa de respect de pe strada( din trafic). Nu incerc sa acuz pe nimeni, desi stiu ca asa suna, vina este numai a mea, ca aleg sa traiesc aici, cu buna stiinta.

Sa trecem la ce vreau sa va istorisesc.
Azi, am avut o filmare la Snagov si am fost nevoita sa invat tenis intr-o ora. Incercare esuata desigur. Dupa o zi plina de filmare, ma indrept ca orice roman cinstit si obosit de la activitatea zilnica, acasa.
Drumul spre casa, fiind faimosul DN1. Da! Da! ala unde astepti 2 ore doar sa intrii in Bucuresti, pentru ca pasajul, este desigur in constructie, pana la schimbarea polaritatii pamantului, sau poate mult si dupa aceea…of!
Sa revenim. In coloana infinita, ce asteapta resemnata la rand, apare din senin o Dacia Break alba, de pe o banda secundara, fara semnal, direct in fata mea.
Recunosc, si eu mai fac trasnai, dar cer voie, incerc sa fac pe draguta, pentru ca conducand masina de Cronica, oamenii sa nu-si faca o parere gresita.
Acest sofer, intra agresiv pe banda mea, oprindu-se la 1 cm distanta, facandu-ma sa trag de volan in spre autobuzul din stanga.
Nu am putut sta in banca mea, pentru ca sagetatoare fiind, ma inflacarez repede cand e vorba de lipsa de respect.
Nu-mi place sa cred ca toti suntem prosti, numai unul face pe desteptul.
Evident ca ma bag si eu, un paralel cu el si mergand asa stransi cativa metri buni.
Din experienta stiu ca soferii de Dacie tin mult la masina lor, asa ca am insistat.
Soferul se opreste si cu o nesimtire fara margini incepe sa ma injure.
Cei drept, uitasem multe din acele expresii cat am fost plecata, dar nu-i nimic! mi le-am adus aminte repede, cu ajutorul colegului de trafic.
Dupa atata timp petrecut departe de tara si citind niste chestii interesante,
m-am gandit sa ma risc
intr-un experiment.
Dupa ce am aflat din gura soferului, de mama, de tata, de mine si de ce am fost nevoita sa fac, sa conduc o masina a Cronicii, m-am decis sa-i zambesc.
S-a infuriat mai rau, mi-a zis ceva de scoala, de educatie si cum am fost crescuta(va imaginati si voi, ce anume, da!), cei din masina lui, o femeie in dreapta lui si un barbat mai in varsta, pe bancheta din spate, imi faceu semne disperate sa ma opresc.
Eu nu facem nimic, zambeam, ii respundeam cu bun simt si iubire.
A incercat sa ma depasesca, sa intre din nou pe banda mea, sa ma injure, sa scuipe.
In masina eram cu bebe Ioana, care deja era foarte speriata. Normal, la ea la Cluj nu se intampla asa ceva!
Am mai inchis putin geamul, a mai schuipat odata, lasandu-mi saliva pe geam. I-am raspuns ca imi pàre rau daca a avut o zi urata si daca eu i-am cauzat vreo nevralgie prin simpla mea prezenta in trafic, imi pare rau, dar ca mine sunt multi. I-am zambit din nou, de data asta nu a mai intors capul si ma lasat sa trec mai departe, nu inainte de ai spune ” Sa ai o seara frumoasa si iarta-ma inca odata daca te-am facut sa te enervezi!” L-am salutat politicos si am plecat mai departe.
Coincidenta a facut sa avem impreuna acelasi drum. Il vedeam ca-i pare rau.
La primul semafor, am coborat din masina, moment in care a crezut ca l-am filmat sau vreau sa-i fac ceva rau. Ii citeam in privire teama, nesiguranta si incrancenarea.
M-am dus la el si i-am dat un cadou. Un pachet de 4 CD-uri cu balade, muzica clasica, evergreen-uri de la Magic Fm.
I-am spus, ca avem o viata, pe care o risipim aiurea si nu ne bucuram intr-adevar de ea. I-am spus ca trebuie sa zambeasca mai mult si sa iubeasca.
Mi-a raspuns ca a avut o zi dificila si s-a saturat sa stea in trafic. Ca isi cere mii de scuze si mi-a sarutat mana.
“Nu-i nimic!”, i-am spus si am plecat la masina mea.
Azi, am facut un om sa zambeasca!
As face asta in fiecare zi, daca as stii ca oamenii se pot schimba intr-o zi.
…stiu doar, ca pentru cateva minute, el a vazut adevarul!