Vacanta

Bucuresti-ul este in sfarsit mai relaxat, trafic lejer si fara nervi, iar in plus cu pasajul Basarab parca am fi intr-o capitala cu adevarat europeana…Dar nu suntem!

Mai avem de lucrat, mai ales la caracter.

A inceput cu siguranta vacanta. Este pentru prima oara in ultimii 8 ani cand imi petrec lunile de vara in Bucuresti. In parcuri, pe alei, terase si la cateva teatre inca deschise este chiar placut sa mergi in aceasta perioada. Ma bucur de frumusetea acestui oras, desi nu m-am asteptat ca uneori este bine sa alegi Romania in locul Greciei…acum este cazul!

Important: Tavi zis Mistretul are un site proaspat, iesit de sub tiparul tastelor chiar in aceasta seara la ora 8.

Inca un carcotas pe frontul on-line…Bafta Tavi si rabdare cu blogarii!

http://www.mistretzu.ro/

Interviu Adevarul

    Care este primul moment în care dansul a venit în viaţa ta? Şi apoi, când şi cum ai realizat că vrei să devii dansatoare? (poţi povesti pe larg momentul-momentele, ne-am bucura ca răspunsurile să fie cât mai generoase ;)) )

    Oana Ionita: La 4 ani, cand eu nici macar nu mi-am dat seama ca dansul face parte din mine. Atunci totul a pornit dintr-o competitie infantila de a executa cosuletul cu vecina de la 4, care facea deja balet. A fost un pariu cu mine si tin minte tot, in cel mai mic detaliu, ca si cum ar fi fost ieri. Am simtit sa sunt indragostita de dans la varsta adolescentei, cand am realizat ca de dimineata si pana seara vibram, simteam, vorbeam si transmiteam dans prin fiecare por.

    Cum a fost perioada liceului, la Bucureşti? Ţi-a fost greu să te rupi de casa şi familia de la Ploieşti ?

    Oana Ionita: Am stat la camin, iar acest lucru mi-a schimbat viata, m-a transformat dintr-o rasfatata, intr-o fetita-soldat. Din acel moment pentru mine singurul loc de joaca a fost sala de balet. Am invatat sa fiu respectuoasa, perseverenta, muncitoare si organizata. Am pierdut repede notiunea de copilarie, prieteni si familia din Ploiesti, pentru ca imi doream sa fiu cea mai buna si asta insemna dedicare maxima.

    Cum erai ca şi copil, ce îţi povestesc ai tăi despre tine? Ce îţi plăcea să faci cel mai mult, de-a ce te jucai, îţi aminteşti?

    Oana Ionita: Sa ma catar in copaci. Pana in clasa a 4-a jucam in fata blocului “Frunza”, “V-ati ascunselea”, “Sotronul”, dar cel mai mult imi placea “Castelul”, acum abia mai stiu cum se mai joaca. Oricum, jocul copilariei mele era foarte dinamic si eficace pentru dezvoltarea metabolica si corporala de mai tarziu.

    Dacă ar fi să descrii copilăria ta în 3 cuvinte mari, care ar fi acestea? (un exemplu, că poate am formulat cam vag: un cuvânt ar putea fi “bicicletă “ sau “plăcinte“, lucruri care ţi-au marcat copilăria, pe care ţi le aminteşti cu drag şi care pot fi orice. Ai putea menţiona cele 3 cuvinte, şi apoi să le explici pe fiecare dintre ele ;)) )

    Oana Ionita: Doamna Eftimie, Cocotila si usa. Doamna Eftimei a fost persoana care mi-a schimbat viata. Cea care m-a convins ca pot “zbura” si care a avut incredere ca voi ajunge departe. Acum continua sa formeze generatii de balerini la Palatul Culturii din Ploiesti si o face cu aceiasi daruire si pricepere ca acum 30 de ani. Cocotila… nu, nu eram eu! Cocotila Crinisor era cocosul nostru pe care il tineam in balcon si pe care l-am iubit enorm. Se numea “Cocotila” pentru ca se catara pe balustrada, sa ma vada cand ieseam afara si, de cele mai multe ori, il gaseam cu capul in jos pentru ca se incurca in sfori. “Crinisor”, pentru ca ii manca toti crinii mamei mele. I-am iubit foarte mult si pe Alba, caprita de la tara, si pocusorul, pe care il mai aduceam pe la Ploiesti, ca sa-mi “chinui” parintii. V-am zis ca am fost rasfatata! Usa. Atunci cand parintii nu imi indeplineau cate o dorinta, ma razbunam si ma inchideam pe dinauntru. Le deschideam cand imi aduceau ce doream. Cand intrau in casa, in loc sa ma bata, ma pupau cu drag. Cat au putut sa ma rasfete!

    Moşteneşti pe cineva din familie cu pasiunea ta pentru dans?

    Oana Ionita: Nu.

    Ai fost balerină timp de 6 ani, la Opera Naţională Bucureşti şi la Teatrul de revistă Constantin Tănase. Cum a fost experienţa asta?  Cât de mult ai muncit pentru a deveni balerină?

    Oana Ionita: Cam 18 ani. In momentul cand a trebuit sa renunt la Teatrul de Revista cred ca a fost una dintre cele mai grele decizii din viata. Am stiut in schimb ca vroiam sa ajung cel mai sus, adica la Opera Romana. Au fost 3 locuri pe tara si eu am luat a doua, deci nu puteam sa ratez sansa de a dansa pe cea mai importanta scena a tarii.

    De ce ai renunţat la balet? A fost o renunţare dificilă, ai suferit de pe urma ei?

    Oana Ionita: Mi-a trebuit un an sa ma decid. Din partea conducerii de atunci am primit niste cuvinte destul de grele. Tocmai pentru ca in  aceasta meserie nu exista cale de mijloc, am fost pusa intr-un final sa aleg. Mi s-a spus ca viata de televiziune este scurta si ca adevarata forma de expresie a dansului este numai pe scena teatrului. Eu insa am incercat sa demonstrez ca nu-i asa. Ca sa fii balerina, iti trebuiesc multi ani de munca istovitoare. Ca sa fii vedeta iti trebuie o sansa. Eu am avut-o si am stiut sa o fructific.

    2004 pare să fie un an foarte bun din viaţa ta: atunci ai semnat colaborarea cu Cronica Cârcotaşilor dar şi cu clubul Amnesia, din Ibiza. Cum s-a schimbat viaţa ta din acel moment?

    Oana Ionita: In 2002 am aparut la “Cronica Carcotasilor”. Am fost indecisa la inceput, pentru ca nu renuntasem la Opera si ca sa ma hotarasc am participat la auditia muzicalului Chicago. Scena Teatrului National era mult mai atractiva si, timp de 4 ani, am avut o colaborare frumoasa, de unde am avut de invatat. Ibiza, m-a ajutat in luarea deciziei de a renunta la balet, pentru ca am realizat ca eu pana atunci nu am stiut sa-mi traiesc viata din perspectiva unui om de varsta mea. Am realizat ca viata a trecut pe langa mine si nu ma bucurasem de frumosul din ea.

    Dacă ar fi să pui pe hârtie câteva din lucrurile pe care le-ai învăţat în toţi aceşti ani la Cronică, alături de Mihai Găinuşă, Şerban Huidu şi toată echipa, care ar fi câteva dintre acestea?

    Oana Ionita: Ar trebui sa scriu o carte. Impreuna ne-am format, am invatat unii de la ceilalti (mai mult eu de la ei), am trecut prin multe greutati si asta ne-a facut sa fim mai puternici si mai uniti. Nu vreau
    sa-i laud dar sunt realista si le multumesc ca m-au ajutat sa fiu cine sunt acum. Mihai mi-a dat incredere ca pot merge mai departe de dans si criticandu-ma prin simplele lui ironii, m-a determinat sa lupt. Mereu
    mi-am dorit sa-i pot da o replica care sa-l socheze sau macar sa-l surprinda. La statutul lui este greu de ajuns, se vede ca a muncit mult sa fie un mic geniu. Serban este cel care are un mic ingeras pe umarul drept care il ghideaza foarte bine si de multe ori si instinctul. Stie sa fie sef, sa se impuna si sa raspunda la intrebari. Suntem o echipa destul de mare care ar trebui mentionata, tocmai pentru ca lucram de multi ani si ne-am influentat vietile reciproc. Dezbra’, Pustiu’, Mistretu’, Cristina Tudor, Hrubaru, Danone, Ioana, Cristina, Sofa, Vlad, Fany, Silviu, doamna Vali, Grosu, Nicu, Bebe, Alex, Alin, Adi, Doru, Razvan, Giorgi, Roxana si daca imi scapa cineva nu este cu intentie, suntem multi.

    Cum a fost perioada asta, în care ai fost mai mult decât dansatoarea Oana, şi a trebuit să susţii verbal emisiunea?

    Oana Ionita: Am avut noroc spun eu si am reusit sa vorbesc. M-au convins colegii ca pot sa vorbesc si daca ma lasau puteam sa vorbesc si mai mult…hahaha!

    De ani buni mergi în fiecare vară în insula Ibiza, Spania, unde dansezi sau realizezti coregrafia, aşa cum s-a întâmplat în ultimul timp. Cum e, ce ţi place la ce se întâmplă acolo? (mă refer la atmosfera generală a locului, a insulei, şi, fireşte, la ceea ce faci tu acolo, din punct de vedere profesional)

    Oana Ionita: Nu am mai dansat de 2 ani, dar continui sa fac coregrafia si castingul. Este locul unde multa lume vine sa se distreze, este o insula cu povesti frumoase si oameni speciali.

    Îţi aminteşti o coregrafie care ţi-a dat bătăi de cap, la care ai repetat mult?

    Oana Ionita: Da. Lacul lebedelor actul 4.

    Cum te simţi în postura de mămică, cum te-a schimbat asta?

    Oana Ionita: Nu mai am timp deloc. Acum prioritatea este fetita mea. Este frumos si trebuie sa fiu mai responsabila si sa stau mai mult acasa.

    Ce urmează să faci în continuare, ce planuri ai?

    Oana Ionita: Sa-mi vad fetita crescand sanatoasa si frumoasa!

    Care e cea mai mare dorinţă a ta în acest moment?

    Oana Ionita: Sa duc pana la capat ce-mi propun. Suna generalist, dar asa este. Este important sa fii consecvent si coerent in drumul prin viata si mai ales sa stii sa-ti doresti cu adevarat.

    Multumesc!

     

    Rebecca

    Nu este vorba de vre-o fata care pleaca la Ibiza si nici despre un brand nou, ci despre muzicalul de la Teatrul de Opereta din Bucuresti.

    Pana nu se inchide stagiunea, mai e timp de o desfatare culturala de calitate, nu?

    Sala a fost plina in ciuda faptului ca vara a venit. Si daca tot a venit s-a simtit asta si in sala. Ar fi fost mai bine in aer liber, tot mai adie vantul, ca la Opereta nici vorba de vre-un sistem de aerisire. Placuta imaginea din timpul spectacolului, un fel de aripi de fluture care nu conteneau sa bata…erau hartiile oamenilor care incercau cu disperare sa respire.

    In rest un spectacol putin morbid, dar cu scenografie, lumini si costume inspirate. Se vede ca si-au bagat ungurii coada…nivelul este european!

    Meritele principale ale succesului fiind de departe muzica si coregrafia, inlanturiea momentelor si vocea interpretilor.Anca Turcasiu face un rol negativ implicat, lucrat si corect. Se vede experienta si talentul de la o posta, Bravo, colega! Baletul bine sincronizat, chiar daca a fost vorba de o coregrafie minimalista. De multe ori nu trebuie sa fie un amalgam de miscari sa se transmita o stare, ci de intentia gestului.

    Din pacate jocul solistilor a fost neverosimil. Cu riscul de a-mi capata dusmani, declar ca este de neconceput ca la un teatru de asemenea prestigiu, actorii sau ma rog mai bine zis interpretii sa pronunte “da”( cu cratima) in locul lui “de”, limbajul sa fie cu un mic accent de cartier si implicarea emotionala sa lipseasca in momentele de incarcatura maxima…

    Per ansamblu un spectacol de neuitat! As fi pus un smile, dar imi lipseste din tastatura…!