Pe Adi l-am cunoscut la lansarea cartii lui Misu Gainusa in Bucuresti, in parcul Izvor.

A venit si mi-a dat o carte ( Cristofor Magul din Carpatii de Aryana Havah), fara sa-mi spuna prea multe a disparut prin multime. Nu avea nici un interes pentru a se face interesant, nici nu parea un fan al emisiunii sau admirator secret.

Asadar am luat cartea cu mine la Ibiza si am citit-o. Dupa ce am trait multe coincidente, sunt gata sa va impartasesc cate ceva din mica descoperire. Cartea asta m-a facut sa deschid ochii, sa gandesc(nu ca inainte nu o faceam, dar cu siguranta, pierdeam fericirea din gandurile mele) pozitiv. Si nu neaparat sa gandesc, cat sa traiesc diferit. Nu pot spune ca o carte iti schimba viata, dar coincidentele, da.

Pe Adi, l-am intalnit din nou, aici pe blog. Are doar 19 ani, dar gandeste diferit de varsta lui.Interasat de cum mi-a placut cartea si scriidu-mi niste pasaje pe care as vrea sa le ordonez putin pentru voi.

Mi-am dat seama, ca nu trebuie sa traiesti experiente sau sa ai maturitatea anumitei varse pentru a avea ochii deschisi spre realitate. Nu-l cunosc, iinsa avem in comun ceva, nu place sciitoarea Aryana Havah. Dezvaluirile despre trecutul, prezentul, pamantului de aceasi scriitoare s-ar putea sa va faca sa priviti cu alti ochi lumea.

Mi-a scris si postul lui nu vreau sa il las ca un simplu coment, ci vreau sa-l cititi si voi. Este vorba de un dialog intre un psihiatru si un copil. Este vorba de o lume paralela, in care mi-as dori sa traiesc, in care oamenii stiu sa traiasca cu adevarat.

Pasajul este din cartea “Aryana Inuaki, Dezvaluiri tulburatoare despre trecutul, prezentul, pamantului.”

POSTUL LUI ADI…

“Înainte de orice aş dori să vă povestesc câte ceva despre mine. Nu sunt o persoană facilă, din contra, sunt una din fiinţele care caută, scormonesc, contestă şi îşi bazează logica nu atât pe argumente ştiinţifice, cât pe trăiri sau experienţe proprii. Nu pot spune că sunt o novice în domeniul paranomalului, căci încă din copilărie primesc mesaje şi comunicări, însă datorită pregătirii, mă uit întâi la disfuncţiile interlocutorului şi abia apoi la capacităţi. Trebuie să vă spun, că eu sunt psiholog şi lucrez preponderent cu copiii. Am copii de toate vârstele şi de toate categoriile sociale. Am copii a căror părinţi ar trebui consiliaţi şi copii care au reale probleme de adaptare. Unii sunt introverti, alţii exuberanţi, dar toţi la un loc sunt suflete care încearcă să se adapteze la condiţia de om, care încearcă să se ajusteze la frecvenţa acestei planete, să se integreze în societate şi să devină membru ai ei. Spun tot timpul că ar trebui înfiinţată o şcoală a părinţilor, care să fie obligatorie înainte de a aduce un suflet pe lume. Copiilor nu le sunt de folos daruri nenumărate şi bunuri peste măsură, ei au nevoie de dragoste, afecţiune şi atenţie, însă noi, din lipsă de timp, sau poate pentru că suntem prea stresaţi şi obosiţi, îi respingem, îi trimitem în camera lor sau afară la joacă, sau mai rău, lăsăm pe alţii să se ocupe de ei, de nevoile şi problemele lor, de educaţia lor, iar apoi ne întrebăm cu cine seamană acest copil, agresiv sau timid, de la cine a moştenit această cruzime sau acest limbaj. Căutăm în neam tot felul de asemănări – şi întotdeauna găsim vinovaţii situaţi de partea cea mai slabă a arborelui genealogic – o facem din dorinţa de a ne ascunde nouă înşine eşecul, din dorinţa de a brava, de a ne amăgi, însăadânc în sufletul nostru stă ascunsă identitatea vinovatului, vinovat ce nu va fi niciodată demascat, arătat lumii întregi, vinovat ce nu va fi adus nici măcar la nivelul conşiinţei. Cu asta mă lupt eu în fiecare zi. Uneori câştig bătălia, alteori o pierd sau nu se întâmplă nimic, dar ce pot spune cu siguranţă este faptul că între părinţi şi copii, în urma consilierii, se înfiripă o mică punte de legătură, ca un firicel luminos de aţă, care creşte şi se îngroaşă cu fiecare mângâiere sau vorbă bună, cu fiecare poveste citită, cu fiecare sărut de noapte bună. Dar să revenim la povestea noastră. Ţin minte că era o dimineaţă de vară, cu cer înnorat. Era o atmosferă apăsătoare, sufocantă. Am decis să deschid geamul în speranţa că uşorul disconfort pe care îl simţeam va fi alungat de aerul proaspăt. Nu mă simţeam în apele mele, aveam o uşoară presiune în plexul solar; ştiam că această apăsare este alarma mea interioară, care îmi dă de ştire că anumite evenimente mai puţin agreabile mie, urmează să se producă. Speram din tot sufletul să fie o alarmă falsă, mai ales că ştiam că trebuie să vină un baieţel nou. La ora stabilită acesta intră în cabinet împreună cu mama sa. Puştiul, un copil superb, cu ochii albaştri precum cerul de vară, cu părul şaten, ciufulit, era îmbrăcat într-o pereche de blugi nu foarte noi şi un tricou galben pe care scria Love me. Mă gândesc ce bine ar fi să scriem pe hainele tuturor copiilor lubiţi-mă. În felul acesta nu am mai uita.

Se uită lung la mine, după care se aşeză hotărât pe fotoliu. Aflu, deşi ştiam din fişă, că se numeşte David (aici nu este numele lui real) şi că are 7 ani. De obicei, după o scurtă perioada de acomodare, când simt că pot comunica cu copilul, rog părintele însoţitor să aştepte în sala de aşteptare, însă spre surprinderea mea, David îi spune mamei lui să plece. Sunt intrigată de reacţia lui, mai ales că nu adusesem vorba despre aşa ceva şi încerc să ma lămuresc. Aflu de la el că a fost adus aici de către mama lui ca urmare a faptului că el aude „o voce în cap, ca şi cum ar fi la telefon”, care îi vorbeşte şi pe care o întreabă vrute şi nevrute, inclusiv cum să treacă la anumite niveluri pe calculator, voce care întotdeauna îi dă răspunsuri corecte. Îl întreb dacă ştie cum se numeşte acea voce şi îmi spune că el îI cheamă cu numele de Agthon, că acesta vine dintr-o altă constelaţie, din care a sosit şi el la reîncarnare, şi că au stabilit să rămână în contact pe toată durata şederii lui aici, pe acest pământ. ÎI întreb cât va sta pe la noi şi îmi răspunde că dacă ar fi să numărăm în anii actuali ar fi cam 200, însă curând vom socoti altfel timpul şi de aceea nu îmi poate spune. Am continuat discuţia aproape o oră şi am rămas uimită de maturitatea şi profunzimea răspunsurilor sale. Am aflat pe parcursul discuţiei că unele dintre răspunsuri erau date de „vocea de la telefonul din cap”. Înainte să iasă pe uşa camerei, s-a întors către mine şi mi-a spus că aseară după ce aflase de la mama lui că trebuie să vină la mine, Aghton i-a spus să-i transmită psiholoagei că o roagă să scrie tot ceea ce va discuta cu el într-o carte, chiar dacă nu îi este pe plac şi totodata, ca el să fie crezut că ceea ce spune este real, a zis să-i transmită psiholoagei să nu îi pară rău după vaza pe care a spart-o acasă, de dimineaţă, când a încercat să închidă geamul.Vă închipuiţi ce senzaţie de panică am trăit în acel moment, mai ales că eram singura care ştiam acest lucru! În acea clipă am avut confirmarea că toate trăirile şi experienţele lui erau reale. Era ca şi cum deodată un văl gros mi se ridicase de pe ochi. Atunci mi-am dat seama că ideile de la care plecam, chiar dacă se pot numi deformaţie profesională şi anume că ceea ce aude este rodul unei imaginaţii bogate, a unor trăiri esoterice de natură schizofrenică, sau a unor comunicări izvorâte din dorinţa de a avea ceva în plus faţă de ceilalţi, de a fi diferit faţă de medie, sunt nefondate. Aşa am ajuns astăzi aici, în postura de scriitor. Am încercat, bineînţeles sub îndrumarea lui, să adun cele mai importante mesaje primite. Vi le redau exact aşa cum au venit, fără a face corecturi, spre a păstra autenticitatea şi acurateţea lor. Vă mulţumesc anticipat pentru timpul alocat citirii acestei cărţi. Unii o vor considera o nebunie, alţii o vor înţelege. Primilor le cer iertare, celorlalţi le doresc să îşi găsească drumul şi să-şi conştientizeze misiunea.ILa a doua întâlnire m-am simţit cumva apropiată de acest puşti. Era ca şi cum ne cunoşteam de foarte multă vreme, ba mai mult, între noi apăruse acel sentiment de comuniune, cum numai prietenii foarte vechi îI au.”