Postul lui Adi. Capitolul 2.

“L-am întrebat cum îi este mai comod, să îi pun întrebări sau să îl las pe el să îmi povestească? După o scurtă perioadă de gândire mi-a răspuns că ar prefera să fie întrebat. Aryana: Cum te numeşti tu aici pe pământ? David: David. A: Mai ai şi un alt nume? D: Acum nu. Am avut multe nume, dar acum am unul singur. A: Cum preferi să îţi spun? D: David. A: De ce? D: Pentru că acesta este numele meu actual. A: Mi-ai spus la început că ai sosit la încarnare de pe o altă planetă. Ştii cum se numeşte? D: Se numeste Inua şi se află în apropiere de Orion. A: Şi locuitorii ei se numesc tot Inua? D: Nu, se numesc inuaki. A: Deci tu eşti inuaki? D: Am fost inuaki, acum sunt pământean. A: Cum este fosta ta planetă ? D: Mai frumoasă ca Pământul. A: Are acelaşi relief? D: Aproape. Are ape, munţi, câmpii, însă diferă plantele. Copacii de acolo au majoritatea culori care seamană cu argintiul de aici, numai că un pic mai alb. A: Aveţi anotimpuri? D: Da, dar nu ca aici. Acolo nu este niciodată iarnă, nu există zăpadă. Doar ploaie. Şi pomilor nu le cad frunzele. Şi nu este cald cum este aici vara. A: Aveţi mări şi oceane?D: Da, mările se numesc avata şi oceanele surim. Avem şi peşti, numai că au alte culori. De fapt, totul are altă culoare. A: Ce fel de culoare? D: Altfel, nu ştiu cum, sunt aceleaşi nuanţe, numai că mai şterse. Roşu nu e roşu ca aici ci un fel de rosu – alb. A: Adică roz? D: Nu, un roşu mai puţin aprins, ca şi cum ai da cu alb peste el. A: Şi inuaki cum sunt? Sunt oameni? D: Nu, sunt inuaki. Ei seamănă foarte tare cu şopârlele, dar şi cu oamenii. A: Adică sunt reptile? D: Nu sunt reptile. Sunt inuaki. A: Îmi poţi descrie unul? D: Sunt înalti, cam cât biblioteca ta (2 m), stau în picioare, au două mâini, cam ca ale noastre, dar au trei degete, merg la fel, numai că au o coadă groasă şi destul de puternică. Au pielea albă şi ochii auriu-violet, şi vorbesc şi ca noi şi ca ei. A: Cum adica ca ei? D: Adică în gând. Spun ceva în gând şi ceilalţi aud. A: Un fel de mesaje, aşa cum primeşti tu? D: Da, exact. A: Şi pielea lor cum este? Are solzi? D: Nu, este moale, ca a noastră, catifelată, dar nu au păr şi nici sprâncene. A: Au dinţi? D: Da. A: Ce mănâncă aceşti inuaki? D: Mâncare, ca şi noi, însă nu carne. Ei se hrănesc cu ceea ce am putea numi legume, fructe şi seminţe. A: Aceste plante le cultivă la fel ca noi? D: Da, într-un fel, însă nu durează aşa de mult. A: Cum adică? D: Acolo, pui o sămânţă în pământ, adaugi un fel de apă şi te gândeşti cât de repede trebuie să obţii rezultatul, şi apare atunci când ai hotărât. A: Adică dacă eu vreau ca mâine să am mere, mâine le pot culege din pom? D: Nu chiar aşa de repede. Cel mai scurt timp este de două rotaţii. A: Ce fel de rotaţii? D: Ale planetei. Asta ar fi cam 5 zile pământene. A: Şi fiecare îşi seamănă şi culege mâncarea? D: Da, sau dacă ai nevoie şi nu te-ai gândit la timp, poţi cere oricui, căci toţi sunt dispuşi să ajute, dar nu se întâmplă prea des. A: Şi cum se întâmplă acest miracol? Cum reuşesc inuaki să obţină ceea ce vor? Pământul este responsabil? D: Într-un fel, căci solul este puţin diferit de cel de aici, şi în orice caz este foarte curat. Dar să nu crezi că este suficient. Contează intenţia. Tu ceri ceva din Matrice şi acest lucru se materializează, deoarece ai nevoie. Ei nu cer decât ceea ce le este necesar. Nimic în plus. Totul este proaspăt, deoarece nu ar avea sens să ţii mâncarea în frigider, din moment ce o poţi culege oricând. Nu are sens să ceri nici în plus, căci ar însemna pierdere şi acest lucru nu place Matricei.
A: Şi cum se procedează? Pui sămânţa şi te gândeştii să crească? D: Cam aşa. Pui sămânţa în pământ, îi pui un fel de apă, o umpli de lumină şi iubire şi apoi te rogi să se conecteze rapid la matricea ei universală, din care să îşi tragă toate informaţiile necesare pentru a ajunge la maturitate în câte zile vrei tu. În acel moment în interiorul ei se aprinde ca o lumină şi din ea începe să iasă un firicel luminos, care se duce şi se racordează la matrice, şi astfel începe procesul. A: Şi după ce culegi fructele sau legumele, ce se întâmplă cu restul plantei? D: Aceasta fie rămâne în continuare, dar fructele sau legumele viitoare vor fi folosite doar ca seminţe, fie se lasă să se usuce, după care se cere disiparea ei rapidă, în elementele din care s-a format, pentru a nu fi un balast pentru planetă. A: Să înţeleg că voi nu aveţi gunoi? D: Nu prea. Ei nu au gunoi, deoarece nu au ambalaje şi resturi menajere. În caz că totuşi ceva trebuie aruncat, este dus într-un anume loc, unde sunt inuaki care ajută la descompunerea lor în particule primare. În acest fel, la ei nu există gropi de gunoi sau lucruri aruncate. A: Bine, dar dacă totuşi cineva nu duce ceea ce vrea să arunce acolo, ci îI aruncă pur şi simplu în drum? D: De ce să faca aşa ceva? Eu nu am auzit ca cineva să facă un asemenea lucru. Nu ar avea nici o logică. A: Voi aveţi maşini, sau mijloace de transport? D: Un fel de. În afara planetei călătorim cu ceea ce pământenii numesc farfurii zburătoare, iar pe Inua se folosesc acelaşi gen de aparate, însă de mici dimensiuni. A: Ce fel de combustibil folosesc? D: Nu folosesc combustibil de loc. Sunt un fel de perpetuum mobile. Ele funcţionează veşnic, fără combustibil, căci au un fel de cercuri suprapuse, din magnet, de polarităţi opuse, care generează un câmp, care la rândul lui este activat cu ceea ce pe Pământ se numeşte Merkaba. Adică prin forţa gândului sunt activate două tetraedre, în al căror mijloc se află magneţii. Câmpurile acestora sunt prinse cumva în interiorul tetraedrelor şi acestea încep să se învârtă, generând un fel de câmp de forţă care face ca vehicolul să se mişte. Prin schimbarea polaritatii îl poţi coborî şi ridica, iar prin înclinarea magneţilor îi poţi da direcţia. Acest lucru se realizează cu ajutorul unui fel de cască, pe care ţi-o pui pe cap şi care este în directă legătură cu inima navei. A: Într-un fel sunt conduse cu forţa gândului. D: Şi cu forţa gândului, dar fără magneţi acestea nu ar funcţiona. A: Din ce sunt construite navele? D: Dintr-un fel de metal, pe care noi nu îI avem aici pe pământ. De fapt sunt 5 metale combinate. Acest amestec se realizează cu ajutorul unor fascicole de raze, de diferite culori. Aceste raze se obţin cu ajutorul unor cristale mari. A: Fiecare poate avea o asemenea nava? D: Da, însă doar dacă ai nevoie. A: Şi când iei o navă rămâne proprietatea ta, chiar dacă o foloseşti sau nu?D: Navele sunt ale tuturor. Dacă nu îţi mai trebuie, o duci la loc, de unde ai luato. Nu are nici un rost să o păstrezi. În acest fel altcineva o poate lua atunci când îi trebuie. A: Ele se plătesc? De fapt există bani? D: Nu, acolo nu există bani, căci nu sunt necesari. Toţi lucrează atunci când este nevoie, ajută atunci când sunt solicitaţi şi au tot ceea ce le trebuie. A: Aveţi conducători? D: Într-un fel. La fiecare a 260 rotaţie a planetei se alege un conducător şi un consiliu format din 12 fiinţe. Sunt ca un fel de alegeri aici, însă nimeni nu are voie să fie ales de mai multe ori la rând. Când cineva este ales, el nu mai are voie să fie din nou. Abia după ce toţi locuitorii au fost aleşi, pot veni din nou aceiaşi. Oricum, nu poţi fi conducător sau în consiliu, dacă nu ai 5200 de rotaţii de planetă. A: Cred că este un lucru bun! D: Da, căci fiecare vine cu optimism şi dăruire, şi când îţi doresti ca totul să fie bine, sigur reuşeşti.”

Postul lui Adi.Capitolul 1.


Pe Adi l-am cunoscut la lansarea cartii lui Misu Gainusa in Bucuresti, in parcul Izvor.
A venit si mi-a dat o carte ( Cristofor Magul din Carpatii de Aryana Havah), fara sa-mi spuna prea multe a disparut prin multime. Nu avea nici un interes pentru a se face interesant, nici nu parea un fan al emisiunii sau admirator secret.
Asadar am luat cartea cu mine la Ibiza si am citit-o. Dupa ce am trait multe coincidente, sunt gata sa va impartasesc cate ceva din mica descoperire. Cartea asta m-a facut sa deschid ochii, sa gandesc(nu ca inainte nu o faceam, dar cu siguranta, pierdeam fericirea din gandurile mele) pozitiv. Si nu neaparat sa gandesc, cat sa traiesc diferit. Nu pot spune ca o carte iti schimba viata, dar coincidentele, da.
Pe Adi, l-am intalnit din nou, aici pe blog. Are doar 19 ani, dar gandeste diferit de varsta lui.Interasat de cum mi-a placut cartea si scriidu-mi niste pasaje pe care as vrea sa le ordonez putin pentru voi.
Mi-am dat seama, ca nu trebuie sa traiesti experiente sau sa ai maturitatea anumitei varse pentru a avea ochii deschisi spre realitate. Nu-l cunosc, iinsa avem in comun ceva, nu place sciitoarea Aryana Havah. Dezvaluirile despre trecutul, prezentul, pamantului de aceasi scriitoare s-ar putea sa va faca sa priviti cu alti ochi lumea.
Mi-a scris si postul lui nu vreau sa il las ca un simplu coment, ci vreau sa-l cititi si voi. Este vorba de un dialog intre un psihiatru si un copil. Este vorba de o lume paralela, in care mi-as dori sa traiesc, in care oamenii stiu sa traiasca cu adevarat.
Pasajul este din cartea “Aryana Inuaki, Dezvaluiri tulburatoare despre trecutul, prezentul, pamantului.”
POSTUL LUI ADI…
“Înainte de orice aş dori să vă povestesc câte ceva despre mine. Nu sunt o persoană facilă, din contra, sunt una din fiinţele care caută, scormonesc, contestă şi îşi bazează logica nu atât pe argumente ştiinţifice, cât pe trăiri sau experienţe proprii. Nu pot spune că sunt o novice în domeniul paranomalului, căci încă din copilărie primesc mesaje şi comunicări, însă datorită pregătirii, mă uit întâi la disfuncţiile interlocutorului şi abia apoi la capacităţi. Trebuie să vă spun, că eu sunt psiholog şi lucrez preponderent cu copiii. Am copii de toate vârstele şi de toate categoriile sociale. Am copii a căror părinţi ar trebui consiliaţi şi copii care au reale probleme de adaptare. Unii sunt introverti, alţii exuberanţi, dar toţi la un loc sunt suflete care încearcă să se adapteze la condiţia de om, care încearcă să se ajusteze la frecvenţa acestei planete, să se integreze în societate şi să devină membru ai ei. Spun tot timpul că ar trebui înfiinţată o şcoală a părinţilor, care să fie obligatorie înainte de a aduce un suflet pe lume. Copiilor nu le sunt de folos daruri nenumărate şi bunuri peste măsură, ei au nevoie de dragoste, afecţiune şi atenţie, însă noi, din lipsă de timp, sau poate pentru că suntem prea stresaţi şi obosiţi, îi respingem, îi trimitem în camera lor sau afară la joacă, sau mai rău, lăsăm pe alţii să se ocupe de ei, de nevoile şi problemele lor, de educaţia lor, iar apoi ne întrebăm cu cine seamană acest copil, agresiv sau timid, de la cine a moştenit această cruzime sau acest limbaj. Căutăm în neam tot felul de asemănări – şi întotdeauna găsim vinovaţii situaţi de partea cea mai slabă a arborelui genealogic – o facem din dorinţa de a ne ascunde nouă înşine eşecul, din dorinţa de a brava, de a ne amăgi, însăadânc în sufletul nostru stă ascunsă identitatea vinovatului, vinovat ce nu va fi niciodată demascat, arătat lumii întregi, vinovat ce nu va fi adus nici măcar la nivelul conşiinţei. Cu asta mă lupt eu în fiecare zi. Uneori câştig bătălia, alteori o pierd sau nu se întâmplă nimic, dar ce pot spune cu siguranţă este faptul că între părinţi şi copii, în urma consilierii, se înfiripă o mică punte de legătură, ca un firicel luminos de aţă, care creşte şi se îngroaşă cu fiecare mângâiere sau vorbă bună, cu fiecare poveste citită, cu fiecare sărut de noapte bună. Dar să revenim la povestea noastră. Ţin minte că era o dimineaţă de vară, cu cer înnorat. Era o atmosferă apăsătoare, sufocantă. Am decis să deschid geamul în speranţa că uşorul disconfort pe care îl simţeam va fi alungat de aerul proaspăt. Nu mă simţeam în apele mele, aveam o uşoară presiune în plexul solar; ştiam că această apăsare este alarma mea interioară, care îmi dă de ştire că anumite evenimente mai puţin agreabile mie, urmează să se producă. Speram din tot sufletul să fie o alarmă falsă, mai ales că ştiam că trebuie să vină un baieţel nou. La ora stabilită acesta intră în cabinet împreună cu mama sa. Puştiul, un copil superb, cu ochii albaştri precum cerul de vară, cu părul şaten, ciufulit, era îmbrăcat într-o pereche de blugi nu foarte noi şi un tricou galben pe care scria Love me. Mă gândesc ce bine ar fi să scriem pe hainele tuturor copiilor lubiţi-mă. În felul acesta nu am mai uita.
Se uită lung la mine, după care se aşeză hotărât pe fotoliu. Aflu, deşi ştiam din fişă, că se numeşte David (aici nu este numele lui real) şi că are 7 ani. De obicei, după o scurtă perioada de acomodare, când simt că pot comunica cu copilul, rog părintele însoţitor să aştepte în sala de aşteptare, însă spre surprinderea mea, David îi spune mamei lui să plece. Sunt intrigată de reacţia lui, mai ales că nu adusesem vorba despre aşa ceva şi încerc să ma lămuresc. Aflu de la el că a fost adus aici de către mama lui ca urmare a faptului că el aude „o voce în cap, ca şi cum ar fi la telefon”, care îi vorbeşte şi pe care o întreabă vrute şi nevrute, inclusiv cum să treacă la anumite niveluri pe calculator, voce care întotdeauna îi dă răspunsuri corecte. Îl întreb dacă ştie cum se numeşte acea voce şi îmi spune că el îI cheamă cu numele de Agthon, că acesta vine dintr-o altă constelaţie, din care a sosit şi el la reîncarnare, şi că au stabilit să rămână în contact pe toată durata şederii lui aici, pe acest pământ. ÎI întreb cât va sta pe la noi şi îmi răspunde că dacă ar fi să numărăm în anii actuali ar fi cam 200, însă curând vom socoti altfel timpul şi de aceea nu îmi poate spune. Am continuat discuţia aproape o oră şi am rămas uimită de maturitatea şi profunzimea răspunsurilor sale. Am aflat pe parcursul discuţiei că unele dintre răspunsuri erau date de „vocea de la telefonul din cap”. Înainte să iasă pe uşa camerei, s-a întors către mine şi mi-a spus că aseară după ce aflase de la mama lui că trebuie să vină la mine, Aghton i-a spus să-i transmită psiholoagei că o roagă să scrie tot ceea ce va discuta cu el într-o carte, chiar dacă nu îi este pe plac şi totodata, ca el să fie crezut că ceea ce spune este real, a zis să-i transmită psiholoagei să nu îi pară rău după vaza pe care a spart-o acasă, de dimineaţă, când a încercat să închidă geamul.Vă închipuiţi ce senzaţie de panică am trăit în acel moment, mai ales că eram singura care ştiam acest lucru! În acea clipă am avut confirmarea că toate trăirile şi experienţele lui erau reale. Era ca şi cum deodată un văl gros mi se ridicase de pe ochi. Atunci mi-am dat seama că ideile de la care plecam, chiar dacă se pot numi deformaţie profesională şi anume că ceea ce aude este rodul unei imaginaţii bogate, a unor trăiri esoterice de natură schizofrenică, sau a unor comunicări izvorâte din dorinţa de a avea ceva în plus faţă de ceilalţi, de a fi diferit faţă de medie, sunt nefondate. Aşa am ajuns astăzi aici, în postura de scriitor. Am încercat, bineînţeles sub îndrumarea lui, să adun cele mai importante mesaje primite. Vi le redau exact aşa cum au venit, fără a face corecturi, spre a păstra autenticitatea şi acurateţea lor. Vă mulţumesc anticipat pentru timpul alocat citirii acestei cărţi. Unii o vor considera o nebunie, alţii o vor înţelege. Primilor le cer iertare, celorlalţi le doresc să îşi găsească drumul şi să-şi conştientizeze misiunea.ILa a doua întâlnire m-am simţit cumva apropiată de acest puşti. Era ca şi cum ne cunoşteam de foarte multă vreme, ba mai mult, între noi apăruse acel sentiment de comuniune, cum numai prietenii foarte vechi îI au.”