Azi, am facut un om sa zambeasca!

Poate nu multi dintre voi ati observat, dar de azi a inceput noul sezon al Cronicii Carcotasilor.
Ideea de ai avea pe carcotasi in rolul de gangsteri a fost geniala. Lucrul asta a facut ca emisiunea sa aiba o poveste, o tema interesanta, care i-a prins de minune, pe cei doi colegi carcotasi, zic eu.
Dar nu de asta vreau sa va povestesc, pentru ca o sa avem timp sa vorbim de Cronica mult timp de aici inainte, daca vreti si voi, evident!
De cand am ajuns in tara (de 5 zile), nu am avut timp nici sa-mi despachetez bagajele, am intrat intr-un amalgam de repetitii, de stress, de incordere si pe de alta parte de depresie ca sunt din nou inconjurata de prostia si lipsa de respect de pe strada( din trafic). Nu incerc sa acuz pe nimeni, desi stiu ca asa suna, vina este numai a mea, ca aleg sa traiesc aici, cu buna stiinta.

Sa trecem la ce vreau sa va istorisesc.
Azi, am avut o filmare la Snagov si am fost nevoita sa invat tenis intr-o ora. Incercare esuata desigur. Dupa o zi plina de filmare, ma indrept ca orice roman cinstit si obosit de la activitatea zilnica, acasa.
Drumul spre casa, fiind faimosul DN1. Da! Da! ala unde astepti 2 ore doar sa intrii in Bucuresti, pentru ca pasajul, este desigur in constructie, pana la schimbarea polaritatii pamantului, sau poate mult si dupa aceea…of!
Sa revenim. In coloana infinita, ce asteapta resemnata la rand, apare din senin o Dacia Break alba, de pe o banda secundara, fara semnal, direct in fata mea.
Recunosc, si eu mai fac trasnai, dar cer voie, incerc sa fac pe draguta, pentru ca conducand masina de Cronica, oamenii sa nu-si faca o parere gresita.
Acest sofer, intra agresiv pe banda mea, oprindu-se la 1 cm distanta, facandu-ma sa trag de volan in spre autobuzul din stanga.
Nu am putut sta in banca mea, pentru ca sagetatoare fiind, ma inflacarez repede cand e vorba de lipsa de respect.
Nu-mi place sa cred ca toti suntem prosti, numai unul face pe desteptul.
Evident ca ma bag si eu, un paralel cu el si mergand asa stransi cativa metri buni.
Din experienta stiu ca soferii de Dacie tin mult la masina lor, asa ca am insistat.
Soferul se opreste si cu o nesimtire fara margini incepe sa ma injure.
Cei drept, uitasem multe din acele expresii cat am fost plecata, dar nu-i nimic! mi le-am adus aminte repede, cu ajutorul colegului de trafic.
Dupa atata timp petrecut departe de tara si citind niste chestii interesante,
m-am gandit sa ma risc
intr-un experiment.
Dupa ce am aflat din gura soferului, de mama, de tata, de mine si de ce am fost nevoita sa fac, sa conduc o masina a Cronicii, m-am decis sa-i zambesc.
S-a infuriat mai rau, mi-a zis ceva de scoala, de educatie si cum am fost crescuta(va imaginati si voi, ce anume, da!), cei din masina lui, o femeie in dreapta lui si un barbat mai in varsta, pe bancheta din spate, imi faceu semne disperate sa ma opresc.
Eu nu facem nimic, zambeam, ii respundeam cu bun simt si iubire.
A incercat sa ma depasesca, sa intre din nou pe banda mea, sa ma injure, sa scuipe.
In masina eram cu bebe Ioana, care deja era foarte speriata. Normal, la ea la Cluj nu se intampla asa ceva!
Am mai inchis putin geamul, a mai schuipat odata, lasandu-mi saliva pe geam. I-am raspuns ca imi pàre rau daca a avut o zi urata si daca eu i-am cauzat vreo nevralgie prin simpla mea prezenta in trafic, imi pare rau, dar ca mine sunt multi. I-am zambit din nou, de data asta nu a mai intors capul si ma lasat sa trec mai departe, nu inainte de ai spune ” Sa ai o seara frumoasa si iarta-ma inca odata daca te-am facut sa te enervezi!” L-am salutat politicos si am plecat mai departe.
Coincidenta a facut sa avem impreuna acelasi drum. Il vedeam ca-i pare rau.
La primul semafor, am coborat din masina, moment in care a crezut ca l-am filmat sau vreau sa-i fac ceva rau. Ii citeam in privire teama, nesiguranta si incrancenarea.
M-am dus la el si i-am dat un cadou. Un pachet de 4 CD-uri cu balade, muzica clasica, evergreen-uri de la Magic Fm.
I-am spus, ca avem o viata, pe care o risipim aiurea si nu ne bucuram intr-adevar de ea. I-am spus ca trebuie sa zambeasca mai mult si sa iubeasca.
Mi-a raspuns ca a avut o zi dificila si s-a saturat sa stea in trafic. Ca isi cere mii de scuze si mi-a sarutat mana.
“Nu-i nimic!”, i-am spus si am plecat la masina mea.
Azi, am facut un om sa zambeasca!
As face asta in fiecare zi, daca as stii ca oamenii se pot schimba intr-o zi.
…stiu doar, ca pentru cateva minute, el a vazut adevarul!

Despre…mine. Despre comenturile lui Adi. Despre oameni.

Se pare ca nu exista coincidente, ci doar lucruri care trebuie sa se intample, potriviri cosmice.
Am incercat sa deschid ochii si cred ca m-am transformat de cateva luni intr-un om mai bun, mai optimist, mai vesel, iubind mai mult, tot ce inseamna exterior. Am incercat sa-mi deschid sufletul, sa ma cunosc si sa incerc sa-i cunosc pe ceilalti.
Sunt convinsa ca nu suntem singuri in imensitatea ce ne inconjoara, ca sunt forte pe care nu le intelegem, atata timp cat judecam doar 10% din creier. Ca ne impartim in buni si rai( inuaki si
anunnakki), sau in cei care se vor deschide fata de adevar si o multime ce nu folosesc nici 10% din capacitatea crierului(si aici nu ma refer la blonde, hi,hi,hi! aviz celor de la Libertatea. Va rog, nu preluati stirea!).
Ca sa fac o paranteza, vorbind despre cei ce nu vor sa-si folosesaca nici cei 10%, sunt cititorii de cartier sau cei ce opineaza pe site-urile on line.
Adadar, la insistentele unei prietene, am intrat pe un site, unde, am vazut o stire preluata de pe blogul meu, in care se specifica doar o parte din continutul exprimarii, pentru a creea curiozitate sau stimula critici nejustificate. Am fost socata sa vad cati au postat comenturi neavenite la adresa mea.
Suntem faimosi de inexacti in a prevedea probabilitati.
Nu am pretentii de vedeta, nu doresc sa fiu recunoscuta ca o inovatoare sau o filozoafa. Sunt un simplu om, ce-si exprima anumite stari prin intermediul miscarilor in dans si prin cuvinte aici pe blog.
Nu cer nimanui sa citesca nimic, daca considera ca o agramata isi da cu parerea aiurea, nici nu doresc sa se preia informatia pentru a se publica mai apoi intr-un ziar de nisa. E trist ca se intampla asta.
Pe masura ce citeam comentariile, am realizat ca unii oameni nu se vor schimba niciodata si am zambit mai apoi. Ma consolez cu faptul ca intr-o zi voi trai alaturi de cei ca mine, cei ce stiu sa iubeasca, sa traiasca, sa zambeasca, sa danseze…
Nu judec pe nimeni, cu toti avem frustrarile si ranile interioare.
Ce imi doresc de la ce ce imi citesc gandurile din cuvinte, cei ce pot sa priceapa ca pentru mine blogul asta nu inseamna o etalare de toale de firma, de vacante scumpe si fara continut, pentru ca pe blogul meu nu poate fi vorba de asa ceva, este sa vada dincolo de forma. Vreau sa impartasesc lucrurile simple, cu valoare persoanala, ce ma fac sa vibrez, sa traiesc si sa iubesc. Scriu, pentru cei ce vor ca tara lor sa fie privita nu ca o “tiganiada” de hoti si cersetori, pentru oameni ca mine.
Adi, este unul dintre cei ca mine, desi nu-l cunosc, ma bucur ca vede clar prin ceata cotidiana.
Mecanismul uman este extrem de complicat, dar poate deveni foarte simplu. Incercam sa cautam raspunsuri, adevaruri, drumuri in viata, cand totul ne este la indemana. Adevarul este in noi, noi suntem o parte din divin, din Matrice, sau din tot ce exista. Lucrurile materiale, ce le dam diverse conotatii macrocosmice sau de cele mai multe ori valoare financiara, sunt efemere.
Trebuie sa ne bucuram de prezent, sa zambim, sa incercam sa fim mai buni cu noi si asa vom deveni mai buni si cu ceilalti.
Numai bine si Let’s dance!